Pretty In Scarlet

Sunt intoarsa pe dos, dom’le! Nu, da, nu-mi mai convine nimic.  Spune-mi ca nu vrei sa ma lasi sa respir fara tine si am sa-ti apreciez sinceritatea din toata inima, dar tot am sa-ti trag intr-o buna zi o palma peste mutra aia a ta stapana pe sine si atotstiutoare! Totul se rezuma la iarna asta nesuferita care vrea sa inghete tot in jurul meu, inclusiv pe mine, culmea ca toate mizeriile din capul meu sunt de o rasa superioara si supravietuiesc in orice conditii. Adica totul se duce dracului la propriu, doar mizeria rezista. Totul se rezuma la superficialitatea asta in care ma simt condamnata sa traiesc si sa ma balacesc. Trebuie sa iau lucrurile asa cum vin, mi s-a mai tot spus. Adica de ce vreau mereu sa exagerez fiecare silaba in parte pe care ai scos-o vreodata din gura? Si de ce trebuie sa ma obsedeze si sa ma distruga vocea ta? Si de ce tanjesc sa ma inchid exact in acest moment in baie si sa trag o repriza de bocit cu hohote? Si de ce parcarea de la mall este in permanenta plina de cocalari? Si de ce mi-am taiat breton cand stiu ca arat ca o sandy bell stupida orice as face cu el? Si de ce fumez atat de mult? Si de ce simt in halul asta orice pas pe care il face oricine pe sufletul meu? De ce nu sunt in stare sa trag o linie cu creta alba pe trotuarul mizerabil din fata casei mele, sa ma opresc, sa respir… si sa ma marit si sa fac copii si sa gatesc in fiecare zi o ciorba si sa-mi sun o data pe saptamana soacra si sa zambesc suav in telefon, lasand impresia de adanca admiratie, si sa ma duc in fiecare saptamana in kaufland si sa cumpar spanac pe care sa-l gatesc si sa ti-l servesc cu zambetul pe buze, pentru ca meriti? De ce ma scarbeste orice lucru legat de a avea o viata normala? De ce imi place sa-ti calc orgoliul in picioare? Si de ce mint dracului atat de mult? Si de ce nu sunt in stare sa zambesc decat pe bani?

Stau cuminte in fotoliul meu imens de acasa. Picior peste picior. Cel drept il vantur spasmodic in sus si in jos. Nu-mi convine ca afara ploua in draci, nu-mi convine ca mama nu-mi mai raspunde la telefon de cateva zile pentru ca nu am vrut sa-i platesc cablul si telefonul pe motiv ca e beata, nu mai suport ideea ca nu sunt in stare sa execut decent macar o nenorocita de parcare. Imi tremura barbia si am un nod dureros de greata amara in gat. Si stiu ca cercul acela perfect care este viata mea si in care ma invart ca o capra oarba nu are nici o iesire. Nu voi sta niciodata senina in fata unui trotuar cu o creta alba in mana. Si asta pentru simplul motiv ca eu nu m-am nascut sa fiu senina. M-am nascut sa fiu pe dos.

Cherrie, de ce nu esti aici? Sunt fermecator de intoarsa pe dos azi si vreau sa-ti explic cine sunt si ce simt.

“You know your problem, Quentin? You keep expecting people not to be themselves. I mean, I could hate you for being massively unpunctual and for never being interested in anything other than Margo Roth Spiegelman, and for, like, never asking me about how it’s going with my girlfriend – but I don’t give a shit, man, because you’re you. My parents have a shit ton of black Santas, but that’s okay. They’re them. I’m too obsessed with a reference website to answer my phone sometimes when my friends call, or my girlfriend. That’s okay, too. That’s me. You like me anyway. And I like you. You’re funny, and you’re smart, and you may show up late, but you always show up eventually.”
— John Green (Paper Towns)

Mi-a placut de mica vara. Mi-a placut de mica sa stau verile toata ziua afara in soare si sa ma umplu de praf. Pe dupa-masa sa se innoreze asa discret si pe nesimtite si sa-i traga o ploaie scurta si calda, cu ropote si rafale si sa apar si eu de undeva din mijlocul prafului general si sa ma postez acolo in mijlocul ploii si sa miros picaturile proaspete, care sa curga si sa se scurga pe si de pe mine intr-o armonie absoluta si nebunatica.

Maica-mea era o nesuferita cand eram mica pentru ca ma punea cu forta in fiecare zi sa dorm la pranz si si-a incercat norocul pe tema asta pana ma facusem o ditamai capra si m-am revoltat teribil. Pana una alta, nici vorba ca eu sa dorm. Asteptam sa se auda inconfundabilul sforait matern si dispaream urgent din peisajul bucolic de siesta de dupa-amiaza si de cele mai multe ori il trezeam pe bidiot (porecla data de la idiot + melodia Beat It, Michael Jackson, nu ma intreba de unde ce si cum, ca nu am nici o explicatie niciodata pentru creatiile astea, in orice caz apelativul se canta), de-alde frate-miu mai mic, care desigur ar fi dormit saracul, ca era mic si nu stia ce era bine pentru el, asa ca eu il trezeam, faceam show-uri cu el, o trezeam pe maica-mea, aia incepea sa urle, intre timp aparea nesuferitul alalalt de la servici, ne tragea doua perechi de palme mie si la frate-miu, nevinovat desigur si uite asa se facea liniste in minunata familie.

Urasc de mica zilele de duminica petrecute in sanul familiei. Da, nu am nici cel mai mic respect pentru masa de pranz traditionala luata in familie, m-au enervat din totdeauna la culme ipocriziile astea de genul, “Imi dai te rog castronul de supa?”, spuse tatalui meu, iar eu gandind de fapt “Asa ti-as pune supa asta in cap, prietene…” Nu cred in familiile astea fericite si unite si zambitoare, sau poate nu am intalnit eu inca nici un caz de genul. La mine acasa, toata copilaria mea, ai mei parinti erau de obicei la ora pranzului cu limita de alcoolemie in sange peste cea legala, adica mai pe romaneste spus, mama obisnuia sa aibe pana la ora pranzului sticla de Monopol la bord si pana mai pe seara o termina pe a doua, ca isi lua desigur somnul de pranz si avea forte proaspete pana seara.

Niciodata nu mi-a placut mancarea gatita acasa. Presupun ca asta era din cauza ca eram si mofturoasa si prost crescuta si snoaba, dar tin minte ca in copilarie am avut perioade. perioada in care am mancat doar paine prajita cu unt. perioada in care am mancat doar oua. perioada in care am mancat doar iaurt cu fructe. perioada in care am mancat doar salata de rosii cu paine. Din perioada asta a salatei imi amintesc ca tata s-a suparat atat de tare intr-o zi ca am refuzat ciorba mamei, si ca stateam cu farfuria de salata in brate in pat si nu zambind fals cu ei la masa, incat mi-a luat farfuria din mana si mi-a izbit-o de dulap, dulap care avea oglinzi si bineinteles s-au spart. Nici macar nu am tresarit la episodul asta, ca eram deja bine dresata sa reactionez corespunzator la violente de genul, ma gandeam doar, privind prostita uleiul ala din salata care se prelinsese peste tot, pe covor, pe oglinzile alea sparte, pe parchet, ma gandeam doar cat de bou trebuie sa fi sa faci atata mizerie, pentru o porcarie de ciorba si pentru un rahat de orgoliu de parinte ranit in amorul propriu, si ala desigur beat.

Am plecat de-acasa la 18 ani. E mult, e suficient. Daca as mai fi stat o singura zi  in acea casa as fi avut doar doua optiuni. As fi putut usor sa devin ca ei. Avusesem deja cateva episoade de amar inecate in vodca monopol si compot de ananas, deh, ma invatase mama ca asa se stinge taria si intra mai bine. Sau as fi putut foarte usor sa innebunesc. Deja ma simteam salbatica, anxioasa si neadaptata pe nicairea. Ma simteam deja marginalizata cumva si nedemna de a fi vreodata ceva mai bun. Asa ca am plecat. Am plecat cu 15 carti, o pereche de blugi si puloverul meu preferat. Atat. Si mi-a fost al dracului de greu sa ma trezesc dintr-o data singura pe lume, nu ca ar fi fost prea mare diferenta, dar e groaznic sa realizezi dintr-o data ca trebuie, dar trebuie sa faci ceva si ca totul depinde de tine. Am mancat zile intregi supa cu vegeta si apa. Am mancat orez fiert si am fumat chistoace.  Mergeam la facultate si nu aveam 2000 de lei sa-mi fac un xerox si eram data afara de la seminarii pentru ca “nu avusesem bunul simt” sa fac macar atat. Am dat meditatii si castigam intr-o ora exact atat cat imi permitea sa-mi cumpar un Winston Mic, un pachet de pufuleti si un iaurt si nu pot sa-ti spun ce satisfactii imi aducea chestia asta. Munceam ca o idioata de dimineata pana seara, sa am bani sa-mi platesc toate prostiile care se cer la o casa. Bineinteles, nu reuseam niciodata sa le platesc pe toate.

Dar nimic, nimic vreodata nu se va compara cu sentimentul incredibil si salbatic de a fi liber. De a simti ca esti propriul tau stapan si ca iei decizii de capul tau. Si ca te dai cu capul de pereti de multe ori, si ca faci tampenii inexplicabile, si ireparabile, dar o faci pentru ca asa ai ales tu, nu altcineva in locul tau si ca nimeni, dar absolut nimeni din lumea asta nu are nici un drept sa te traga la raspundere sau sa-ti ceara explicatii.

Ai mei nu m-au lasat sa ies din casa, mi-au apasat pe fiecare pas, mi-au impus fiecare decizie, mi-au luat in ras fiecare parere, nu au acceptat niciodata sa am prieteni, sa fiu sociabila, sa deschid gura, sa fiu eu.

Mi-a placut de mica vara. Si praful. Si ploaia. Dar le-am apreciat abia dupa 20 de ani, cand odata cu toata frumusetea lor, pe langa soare, apa, vant, am simtit cum imi curge prin vine pentru prima data suvoiul acela unic de nebunie, mireasma imbatatoare, aer curat, curaj, libertate.

Si de atunci mi-am  inceput cu adevarat copilaria si viata. Si hai sa-ti spun cateva lucruri simple despre mine si despre ce inseamna sa fi copil cu acte in regula.

M-am facut educatoare ca sa stau toata ziua printre copii tocmai ca sa ma asigur ca 10 ore pe zi se bucura de copilaria lor asa cum merita cu adevarat,  asta e primul motiv pentru care am ales cariera asta. De-aia mai pot sa ma si joc toata ziua cu papusi Barbie si sa ma dau pe hutuluse, pot sa sar in trambulina cu ei, fara ca nimeni sa se intrebe de ce o fac, pot sa alerg in curtea gradinitei dupa fluturi cot la cot cu ei, pot sa alerg prin parcuri dupa ei sa-i prind, sa cad si sa ma julesc in genunchi, fara ca nimeni sa-mi traga vreo palma pentru ca am indraznit sa cad si sa-mi distrug firul de la ciorapii mei Pompeea de 300 de mii bucata .

alooo, salut, sunt eu.

nu stiu daca ti-am spus vreodata cat de mult urasc zilele de luni. diminetile de luni. mai ales alea scarboase de noiembrie cu frig, ceata si ploaie.

acum ca veni vorba, realizez ca urasc orice dimineata sub ora 10 si ca incep sa ma panichez din ce in ce mai mult la gandul ca m-am nascut lenesa si voi muri lenesa.

stii ca la atleti exista momentul acela limita cand le vine sa crape si sa-si bage picioarele in ea cursa si sa lesine si sa-si vomite tot necazul pe pista aia, si se spune ca daca depasesc momentul ala, atunci pot alerga nelimitat. si eu am momentul ala in fiecare dimineata, moment de sfarseala si dormit in picioare, chiar am experimentat, mai, pot dormi si pasi in acelasi timp, how cool is that? chiar pot si sa-mi pun tigara in coltul gurii, sa iau o gura de cafea si dormind sa realizez ca am pus iar prea mult zahar in ea.

in fine, stii ca ieri mi s-a facut dintr-o data, brusc si pe nepregatite asa un dor dement de tine, de a trebuit sa ma asez pe un scaun si sa respir jumatate de minut cu ochii inchisi?