Bineinteles ca nu sunt educatoarea perfecta si am facut si eu greseli. Desi sunt precauta si am grija sa nu ranesc niciodata sentimentele micutilor mei parteneri, nu reusesc intotdeauna.
Totusi a fost un episod care m-a suparat foarte tare.
Cand copiii mei au chef de glume si prea multa prosteala exista un moment in care nervii mei cedeaza si ii pedepsesc. Pedeapsa este una simpla. Copilul neastamparat este trimis afara pe coridor pentru zece minute in ideea sa se linisteasca. Dar intr-o zi lucrurile au decurs altfel. Aveam in grupa un copil de familie “foarte buna”. La o gradinita particulara cam toti sunt de“familie buna“ pentru ca un om normal nu-si permite sa-si tina copilul la gradinita pe suma de sapte milioane. Ei bine, acest copil era de putina vreme la mine in grupa, avea in jur de cinci ani si bineinteles ca era neastamparat ca orice copil de varsta lui. Facem lectii. El se prosteste si se prosteste, eu il rog sa inceteze, el nimic, danseaza pe scaun, gesticuleaza, rade. Eu insist din nou, incepand sa ma irit vizibil. El nimic. Il rog politicos sa iasa afara din clasa, se supune. Afara pe coridor sta pe un scaun, nu scoate un sunet, pare ca se caieste. Eu, inca suparata pe el, continui lectiile si nu ma mai preocup de el. Trec cinci minute, sunt chemata jos la telefon. Ies din clasa. Baietelul pedepsit ma priveste cu ochii mari si da semne ca ar vrea sa-mi spuna ceva. Ii retez din start orice intentie de a vorbi cu mine si ii spun rece: “ Te rog sa nu vorbesti cu mine, pentru ca sunt foarte suparata pe tine!” Cobor la telefon, stau trei minute, ma intorc. Cand ajung sus dezastru. Baietelul meu pedepsit a facut pisu pe el. Este tot ud pe pantaloni, a udat scaunul si mocheta. Il intreb ce I s-a intamplat uitand de toata supararea. Raspunde mirat ca el a vrut sa-mi spuna ca vrea la toaleta dar daca eu i-am zis sa nu vorbeasca cu mine, nu a apucat sa-mi ceara voie si nu a vrut sa mearga fara permisiune. Toaleta era la trei pasi de el. Brusc ma cuprinde o tristete apasatoare si incep sa inteleg ce greseala am putut sa fac. Il duc la baie, il schimb, incerc sa ma comport normal si totusi sunt atat de necajita ca un copil a facut pisu pe el din cauza mea, incat imi vine sa plang. La pranz vin parintii lui dupa el. Sunt pregatita pentru reprosuri, ma simt teribil de vinovata, nu ca mi-ar fi teama in vreun fel de parintii lui, milionari in euro, cat imi pare rau ca nu l-am ascultat pe copil atunci cand a trebuit sa o fac. Ii explic mamei episodul nefericit. Mama ma priveste, ma asculta pana la capat. In timp ce vorbesc sunt convinsa ca aceasta femeie ma considera nebuna si rea. La sfarsitul monologului subliniez ca eu sunt genul de persoana care vrea ca totul sa fie perfect in ceea ce-i priveste pe copiii de care am grija. Cand termin de povestit, raman stana de piatra in fata ei asteptand sa inceapa show-ul. Dar surpriza, nu numai ca nu incepe sa-mi reproseze nimic, dar si zambeste ingaduitor in timp ce-mi explica senin cum ca niciodata nu poate fi totul perfect si ca sunt prea exigenta cu mine insami, plus ca din punctul ei de vedere acesta a fost un accident stupid si ca nimeni nu este vinovat. Si atat. Discutia a luat sfarsit. Constat cu stupoare ca exista oameni normali lipsiti de snobisme printre cei foarte bogati.
Totusi, de-atunci am ramas cu un gust amar, si de cate ori un copil vrea sa-mi spuna ceva, indiferent daca sunt suparata pe el in acel moment sau nu, ma opresc si il ascult.
Sunt mare amatoare de jocuri pe calculator. Nici nu mi-e rusine sa recunosc lucrul acesta. Tin minte ca m-a prins febra asta pe cand aveam vreo 10 ani si am primit de la ai mei un joc din acela cu o mie de jocuri care mergeau pe TV. De atunci am stiut ca ma voi juca toata viata. Am terminat Mafia de trei ori si de fiecare data mi-a adus aceasi satisfactie. Am jucat GTA San Andreas ca o disperata, zi si noapte, fara sa dorm, fara sa mananc, fara sa ma spal, fara sa stiu de nimic.
Apoi au urmat Need for Speed-urile. Nu sunt buna la Need For Speed. Sunt cea mai buna. Aveam initial rana la deget de la tastatura, apoi in nebunia mea, mi-am luat volan si pedale si am jucat zi si noapte pana am terminat toate cursele posibile pe locul 1. . Dar a meritat efortul.
Totusi cel mai complex joc pe care l-am jucat ramane Heroes 3. Il joc de ani de zile si inca mai am de invatat. Am jucat Heroes in retea in noaptea de Revelion, acasa doar eu cu iubitul meu si m-am distrat copios. La noi fiecare are calculatorul lui si fiecare are pasiunile lui. Eu sunt cu jocurile, cu muzica, cu blog-urile altora, cu librarie.net iar el e cu GSP-ul si cu filmele.
Intr-o zi vine acasa si-mi spune: “Iuubii, trebuie neaparat sa te apuci de un joc, este gen Heroes, doar ca este online, il joci pe net de pe orice calculator si joci doar cu oameni.” Bineinteles ca nu am intotdeauna chef sa ma apuc de un joc nou. Un joc nou este ca o dragoste noua. Ai vrea dar, parca stii ca iti va creea dependenta, sau poate n-o sa-ti placa, sau poate nu o sa te descurci, etc. Prima data am zis, ca sa treaca weekendul, ca sunt obosita, ca nu mai am nevoie si de asa ceva, ca am destule pe cap, bla, bla, bla-uri de astea pe care le spun femeile cand n-au chef sa faca ceva.
Zis si facut, motanul s-a pus la calculatorul lui si a inceput sa se joace. Din secunda aceea eu nu am mai existat. Vorbeam cu el, nimica, urlam la el, nimica, umblam goala prin casa, nimica. Daca nici goala nu mai provoc nici o reactie, atunci stiu, E CAPATUL! Bineinteles ca oarecum m-a bucurat teribil ideea ca iubitul meu traieste intr-o lume a lui, ca ma gandeam ca asa am mai mult timp la dispozitie sa ma ocup si eu de lumea mea. Mie-mi place sa am parte de libertate si momente lungi de liniste din partea lui si ikariam-ul asta mi le oferea cu prisosinta. Ceea ce ma scotea din minti totusi era ce ar putea sa-l aduca in starea asta. Am stat, m-am gandit, m-am foit si i-am zis sa-mi dea link-ul sa intru si eu, caci ma rodea curiozitatea in ultimul hal.
Si am intrat. Si a inceput SHOW-ul.
Da, este in genul Heroes. Doar ca simpla idee ca ma lupt cu oameni ma face sa fiu peste masura de entuziasmata de jocul asta. Ideea e simpla. Primesti o bucatica de pamant, cateva resurse, cativa bani si incepand de la asta trebuie sa te dezvolti, sa cresti, sa construiesti, sa faci armate puternice, sa te aliezi impotriva dusmanilor, care sunt numerosi, si toti vor sa te jefuiasca, sa te termine. Iar un razboi intre mine si un calculator este total lipsit de sentimente si adrenalina, pe cand un razboi intre mine si alti oameni, la fel de orgoliosi ca mine nu poate fi decat sublim. Inutil sa spun ca de vreo trei saptamani nu mai am viata personala. Este ca un drog. Ma trezesc, aprind calculatorul, construiesc, jefuiesc, amenint, ma lupt, vand, cumpar. In timpul in care fac toate aceste lucruri esentiale ca sa supravietuiesc, in realitatea paralela in care am ajuns sa traiesc, ma chinui sa imi strang hainele din casa, sa mai dau cu un aspirator, sa mai fac o ciorba bietului om care se usuca din cauza mea, sa mai stau putin la soare, sa mai intru cinci minute pe mess, sa ma spal rapid pe cap. Bineinteles ca ritualul de frumusete nu mi-l poate lua nimeni. Da, pe acela il mai am, DAR restul, s-a dus si trebuie sa fac toate lucrurile astea la intensitate maxima si cat mai rapid, pentru ca trebuie sa avansez in joc, sa-mi up-gradez cladirile, sa-mi fac urmatorul level la primarie, sa vand vin, sa-mi cumpar nave, etc, etc. Si am o satisfactie enorma cand mai urc un loc in clasament. Momentan sunt in primii 10 din 2600 de persoane. Intre mine si iubitul meu exista o concurenta acerba. Fiecare isi doreste sa fie inaintea celuilalt in TOP. Momentan suntem aproape la egalitate dar cateva zile bune la rand am fost inaintea lui si am vazut cum verifica de nu stiu cate ori clasamentul si suferea pe ascuns.
Asa ca, dragii mei, daca aveti timp liber si vreti sa-l investiti intr-un mod nesanatos dar plin de satisfactii, jucati IKARIAM.
