Sunt oarecum nefericita. Sunt oarecum nefericita pentru ca sunt perfectionista. Si am asteptari. Poate prea mari. Poate exagerez cu pretentiile de la oamenii din jurul meu. Poate exagerez si mai mult cu pretentiile de la oamenii pe care ii iubesc. Dar am ajuns la urmatoarea concluzie:
Iubitul meu este un iubit-trantor.
Cred ca lumea e plina de iubiti trantori. Cred ca noi ii transformam in trantori, ii rasfatam prea mult, le dam totul. El stie ca eu am grija de el si voi avea mereu. El stie ca eu am sa am grija ca el sa-si manance nenorocita de ciorba pe care am sa i-o gatesc, indiferent cate ore de munca am atunci cand ajung acasa, el stie ca am sa-i strang si masa ca mi-e mila de ochii aia de motan neajutorat cu care e uita la mine, el stie ca la intrebarea ipocrita “Iubiii, pot sa te ajut cu ceva?”, eu am sa raspund intotdeauna cu “Nu.”, ca doar stiu ca motanul e obosit si ca oricum nu ar face altceva decat sa ma incurce, el stie ca eu am sa-mi dau chilotii jos, daca el imi va spune ca e frustrat din amor, ca doar el e iubitul meu si e barbat. Si are nevoi. Si eu exist sa ma ocup de aceste nevoi, eu exist sa am grija ca el sa fie happy si sa nu-i lipseasca absolut nimic. Intrebarea astazi e: el pentru ce mama dracului exista? Noi, femeile, cu ce ne alegem pana la urma?
Dragii mei, cand naiba aveti de gand sa va maturizati si voi?
Cand naiba veti observa ca nu mai facem fata? Ca e prea mult.
Da, vreau sa fiu independenta. De ce nu ma lasi?
Da, vreau sa fiu independenta financiar. Sunt.
Da, nu vreau sa dorm singura noaptea. Dar asta nu te indreptateste sa ai pretentia, ca tot eu sa te tin in brate si sa mai si sforai pe deasupra.
Da, vreau atat de multe lucruri de la tine, incat mi-e greata si mie deja de pretentiile si mutrele mele, stiu si recunosc asta, totusi si tu ar trebui sa recunosti ca esuezi lamentabil in incercarile tale de a ma face fericita.
Actually… il iubesc, si el stie asta.
Poate, voi barbatii, doar atat trebuie sa stiti pentru a va fi de ajuns.
El ma iubeste, eu stiu asta. Dar mie nu-mi este de ajuns. Nu-mi mai ajunge deloc sentimentul asta ca dom’le, apartin si eu cuiva, sunt si eu safe, ca vezi Doamne, am un barbat de 2m in dreapta mea. Eu vreau si sper ca merit mai mult. Ma asteptam mai mult de la relatia asta, de la o relatie in general. Presupun ca daca as fi stiut din timp, ca everything about relationships is bullshit, ma potoleam dracului cu sentimentalismele si cu poetry-ul si cu serious-relationship-men-haunting si imi luam un caine. Asa macar stiam si eu o chestie, tot nu dormeam singura noptile si tot safe eram.
Actually, problema e alta. Am implinit azi 26-le si ma simt frustrata si deprimata, oarecum, old. Cred ca nimic nu ma sperie mai tare decat gandul ca sunt batrana si ca imbatranesc pe zi ce trece, gandul ca viata trece pe langa mine fara sa apuc sa fac nimic extraordinary, fara sa apuc sa simt ceva extraordinary, gandul ca maine, poimaine o sa inceapa sa imi cada parul si sa mi se lase pielea si chestiile si o sa fac riduri si laba gastei si naiba mai stie ce chestii scabroase specifice batranetii.
Pe la vreo 20 ma gandeam ca la 26 voi fi casatorita, cu copii, si batrana. Acum am 26. Sunt doar batrana, nu am chef de marriage, nu-mi doresc copii ACUM, nu am casa, nu am masina, nu am labrador. Dar am in schimb un iubit trantor.
Poate la asta se rezuma tot. Si e trist si al naibiului de deprimant daca am ajuns doar aici.
