Trebuie sa tin minte neaparat sa nu mai aprind televizorul in vecii vecilor, amin.
Pe antena 1 ma anuntau azi cu seninatate ca Adi de la Valcea s-a apucat sa cante rock.
De ceeeee?
Cred ca asta e tot ce vroiam sa zic pe acest subiect si acum cred ca e momentul potrivit sa ma sinucid.
Ora 8 seara. Vin de la job. Distrusa, teleghidata, nu vad nimic in fata ochilor. Vreau sa vad urgent un pat, sa ma intind, vreau perne moi si plapume in cap, vreau sa ma ascund toata sub o plapuma sa nu mai vad nimic, sa nu mai stiu nimic. Vreau sa-mi bag telefonul in cada plina cu apa sa nu mai sune in veci. Nu mai vreau sa articulez vreo silaba, nu mai vreau sa incord un singur muschi facial, sa schitez nici macar un singur gest. Intru intr-o alimentara sa-mi iau tigari. Un cetatean rrom la vreo 60 de ani ma priveste libidinos. Ma uit la el si ma si vad cum il impusc in cap cu o placere diabolica. Il injur in gand atat de scarbos incat pe fata mi se citeste deja un suras imperceptibil de satisfactie. Vorbeste cu mine, dar nu aud ce zice, in orice caz isi face introducerea cu “the usual stuff” ce se discuta intr-o alimentara. Nu aud nimic din ce zice, dar imi gasesc forta sa calculez unghiul perfect de tras o poseta in cap si realizez ca nu am nici o sansa sa-l nimeresc din plin, pentru ca am poseta plina de toate idioteniile posibile, God damn it. Vorbeste in continuare, ce dracu vrea la ora asta, what the fuck is wrong with this guy? Termin de luat tigari si ma grabesc sa ies de acolo, vreau sa respir. Da, reusesc sa ies si ma postez in statia de tramvai sa merg o statie cu el pana acasa pentru ca am spus deja ca mi-e lene si sa exist, da-pai sa mai si fac 50 de pasi pana acasa, dar…oroare, individul vine dupa mine si…nu tace. Acuma aud ce zice, dar prind doar franturi ca incep deja sa ma panichez si incep sa-mi pipai buzunarul interior al posetei unde se afla salvatorul spray paralizant. Statia de tramvai e populata, dar stiu ca nu va reactiona nimeni. A trecut de la “usual stuff” la “kinky stuff” si aud clar acum cuvantul cu M., dar nu ma impresioneaza, il astept sa se apropie pentru ca acum sunt pregatita, am sprey-ul in mana, dar cred ca mutra mea de psihopata pregatita sa atace, il face sa renunte la “tirada cu multa M.” si se intoarce si pleaca. La dracu in praznic, I hope. Ma uit la ceea ce tin in mana cu infrigurare. Nu e vorba de nici un sprey paralizant, de nici o arma menita sa ma salveze din ghearele potentialului agresor, e o sticla minunata de parfum, scoasa din vastele cotloane ale gentii mele. Nebunul a ajuns la concluzia ca sunt mai nebuna decat el, de-aia a plecat.
Bine, ma gandesc , am primit inca o sansa sa scap neviolata si aruncata in vreun sant. Super-Woman strikes again. Sunt mandra de mine. Imi aprind o tigara si fumez repede si nervos, astept nenorocitul de tramvai, sa merg cu el o nenorocita de statie, sa urc nenorocitele de scari si sa ajung in sfarsit acasa de unde mi-as dori sa nu mai ies. Da, sunt anti-sociala, si complet lipsita de empatie, sunt genul ala de om, care nu zambeste niciodata vanzatoarelor intr-un magazin, genul ala de om pe care il antipatizezi din prima secunda fara sa stii de ce. Si da, sunt rasista si am tot dreptul sa fiu asa, pentru ca traiesc intr-o tara in care nu se poate respira aer curat.
Bine, sa nu mai intru in detalii scabroase privind conceptiile mele rasiste. Vine tramvaiul, finally. Ma urc in el si ma pun pe un scaun, e aproape gol, e o ora la care toti oamenii normali sunt acasa in pat, beau ceai, se uita la Tradati in Dragoste cu Fratele Herpes si dorm. Da, asta e. Deodata imi dau seama ca mi-a cazut elasticul de par pe jos, pentru ca-mi vine tot parul in fata. Ma intorc in spate, ma uit pe jos dupa el, il reperez rapid. Ma aplec, mai am cativa centimetri sa pun mana pe el. Dar, nuuu, of, nuuu. Elasticul meu zace inecat intr-o balta uriasa de scuipat. Simt cum se formeaza rapid un nod in gat, incepe sa ma doar capul si sa-mi ia foc fata de indignare. Ce dracu ce tara e asta unde orice iti pica pe jos, pica in mizerie si in scuipat? Ce dracu de animale care scuipa din instinct respira acelasi aer deodata cu mine?
Da, doar mie imi vine sa bocesc atunci cand imi pica elasticul de par in scuipatul altora, stiu.
Dar din cauza tuturor acestor scuipaturi si din cauza tuturor acelor libidinosi care cred ca daca stiu sa spuna cuvantul cu M. si impresioneaza imi vine sa ma f. in tara asta si sa plec unde vad cu ochii, de preferinta in padure. Doar eu si cerbii.
Sambata dimineata.
Ma trezesc mahmura, desi nu am baut peste masura vineri.
Am asa un zambet ciudat pe mutra, il simt, radiez. Da, imi aduc aminte repede si motivul. Q.
Q. si literatura lui.
Da, pai nu se poate ca lucrurile sa ramana asa. Simt brusc nevoia sa-l ranesc pe Q, sa-l fac sa sufere, sa-i spun ca nu am nevoie de “te iubesc-urile” lui. Nu mi se pare corect si firesc ca el sa ma iubeasca asa cum o face, ce iubire mai este si asta cu jumatati de masura?
Stiu ca el iubeste in felul lui unic si inconfundabil, ca el se daruieste in totalitate, ca el isi pune sufletul pe tava, ca ceea ce el simte, ajunge pana la mine fara ca macar sa-mi spuna, stiu toate astea, le-am stiut din prima zi, dar azi nu e timp pentru asa ceva. Trebuie sa-l ranesc, Q. mi-a f. sistemul nervos, mi-a dat viata peste cap cu literatura lui, trebuie sa plateasca.
Nici macar nu este aici sa ma ia in brate sa-mi spuna clasicul: “Iarta-ma, am fost un bou…” iar eu sa ma pierd in fiinta lui impacata ca macar intelege in ce hal imi f. viata de cateva luni incoace. Nu, de ce ar fi atat de simplu?
Ma asteptam ca dupa mesajele de ieri seara sa se intample ceva, orice, sa se schimbe ceva, sa o luam cumva de la capat.
Dar, nu, tacerea continua, si nu mai suport. Vreau ca el sa sufere, vreau sa creada ca m-a pierdut si sa ma caute, vreau sa nu doarma noaptea, vreau sa-i fie dor de mine. Asa ca nu, nu are nici un drept sa ma iubeasca linistit, de la sute de km distanta si in tacere. Nu avea nici un drept sa raspunda dorurilor mele, trebuia sa taca in continuare.
Imi dau seama repede ce-l va rani pe Q.
Si ma pun si-i scriu, si cu fiecare cuvant pe care il tastez, devin mai rece si mai ironica si mai detasata, si-mi bat joc de dorurile lui, si-mi bat joc de felul lui de a ma iubi, si ma doare foarte tare ca iau in ras ceva atat de frumos, ca iau in ras iubirea noastra, dar orgoliul meu nemasurat nu ma mai lasa sa tac. Da, el sa taca, el nu are dreptul sa ma iubeasca. Doar eu am dreptul sa-l iubesc, pentru ca eu sunt asa cum sunt si el e asa cum e.
Nu mai am chef sa postez si mesajul asta mai mult decat dubios, ca m-am cam saturat si eu de toata porcaria asta. Mi-a ajuns.
Si de ce as da doi bani pe toate aberatiile tale, care vin in valuri avand singurul scop sa ma faca sa ma clatin de pe picioarele mele? Hai, recunoaste, esti flatat dracului. Nici nu vreau sa ma gandesc ce te-ar flata ideea ca impartasesc lumii intregi ce simt pentru tine.
Si cine naiba a inventat toate site-urile astea in care ne tapetam cu disperare profilele cu toate idioteniile posibile? Cred ca sigur era un narcisist frustrat sexual imbecilul care a inventat hai-faiv-ul de exemplu.
Si mai cred si ca nu exista o singura persoana care sa fie cineva pe mess si sa fie aceeasi persoana in viata reala. E mult mai simplu sa stai si sa comunici printr-o tastatura, acasa la tine in fotoliu, in deplina siguranta, nestiind nimeni de fapt cine esti si cat valoreaza viata ta mizerabila si cum nu ai mai reusit sa “getting laid” de minim 7 luni, si cat de pervers sau de sarit de pe fix esti. Asa-i ca iti iasa cuvintele mai usor pe gura cand stai ascuns in spatele monitorului tau, cu nasul in tastatura ta si cu mintea la naiba in praznic?
Da, am observat ca am cam deviat de la subiect. Dar sunt si eu in esenta o mica frustrata. Cred ca vreau sa ma las de net. Cred ca m-am saturat sa traiesc in lumea asta virtuala de plastic, cu ghiolbani, cu virgini la 25 de ani si cu mii de pitzipoance deschilotate. Si ca sa ma intorc la subiect, cred ca ma simt mai bine si nu am sa ma mai lamentez dupa Q. nici macar atunci cand voi mai bea o bere data viitoare si nu cred nici ca-l mai iubesc sau vreau. Nu cred ca mai vreau nimic de la el, pentru ca nu are nimic de dat. E empty.
Vineri seara.
Eu calma, obosita si impasibila cu fetele la o bere.
Beau o bere, ma ametesc direct, discutia e relaxanta, velentainuri si amor, asa cum se pricep doar fetele. Din una in alta ma apuca un dor nebun, bineinteles de Q. Iar ma bate gandul sa-i trimit un mesaj, dar il alung discret, nevrand sa-mi tulbur ziua de vineri, viata si inima. Bineinteles ca gandul pacatos nu ma lasa sa aberez in continuare relaxant si superficial cu fetele. Dar daca ii scriu totusi? Ce s-ar putea intampla? El e la prea mare distanta ca reactia lui la mesajul meu sa conteze atat de mult, incat sa ma dea peste cap. Nu, alung iarasi gandul si asa mai trece o perioada buna de timp.
Dar daca…totusi? Si pun mana pe telefon si tastez in graba, fara sa ma gandesc, fara sa recitesc, fara sa corectez:
“Spune-mi de ce singurul lucru la care ma gandesc de sapatamani incoace este cum am sa pot trai fara tine de acum incolo.”
Ceva se intampla, nu-mi aduc aminte ce, dar intr-o fractiune de secunda dau SEND nenorocitului de mesaj si il trimit fara sa vreau, eu vroiam doar sa-l pastrez si pe asta ca pe toate celelalte pe care nu le-am trimis in anonimul folder CIORNE. Brusc il regret din toata fiinta mea, si stiu ca nu mai exista cale de intoarcere. Am facut-o, iar mi-am dat singura cu firma in cap. Imi vine deja sa rad, cand ma gandesc oare ce naiba de parere poate sa aiba acest om despre mine? Una bucata femeie, tampita si relativ ametita, moarta de doruri absurde pentru un om pe care nu-l cunoaste si totusi il iubeste, trimite una bucata mesaj cu iz de romance intr-o vineri, 13, la ora tarzie in noapte. Realizez ca nu m-am semnat, si desi ego-ul meu si-ar dori ca acel om sa ma recunoasca din mii de femei, vreau sa-i dau peste nas in ideea ca nu ar fi capabil sa faca asta si mai trimit un mesaj: ” Am uitat ceva important. Poate nu ai sa ma recunosti. U.”
Am facut-o. Acum nu mai conteaza nimic. Poate asa ne f. viata de multe ori, ezitand sa facem ceea ce simtim cu adevarat. Eu am facut-o, nu mai conteaza, ma astept acum la consecinte. Nu ma astept sa-mi raspunda, dar ma astept sa vad macar o reactie. Mi-as dori pe undeva sa-mi spuna sa ma opresc, sa-mi spuna ca sunt nebuna, ca am luat-o razna, dar nu se intampla nimic din toate astea, in schimb vine un mesaj, vine un raspuns, si vine foarte repede, semn ca e prima reactie, semn ca nu a stat sa se gandeasca: ” Si eu te iubesc”, zice el, si de data asta rosesc din cap pana in varful degetelor de la picioare, totul incepe totul sa se invarta cu mine, si barul in care stau, parca se pierde, si fetele vorbesc cu mine, si gesticuleaza si rad, dar eu nu le aud, nu le vad, pentru ca eu sunt brusc zguduita de cuvintele astea, ce vin de la sute de km departare si care sunt mai reale decat orice altceva care se intampla acum in jurul meu.
Da, am f. ziua de vineri.
Si da, Q. ma iubeste.
