Pretty In Scarlet

Acum exact doi ani. Ora 2 dimineata. Eu dorm. Imi suna telefonul si stiu dinainte sa il iau de pe noptiera si sa raspund, ca s-a intamplat ceva, stiu prin fiecare por ca ma paste o veste incredibil de proasta. E frate-miu, V. . Simt cum imi creste indignarea prin vene. Sunt o egoista, mai mult ca sigur ca s-a intamplat ceva si primul lucru care imi trece prin cap sa-l intreb, cand raspund este: “Ba, nesimtitule, tu stii cat e ceasul?”, in schimb nu apuc sa o fac. La telefon se aude o voce intretaiata, ezitanta, nu stiu cum sa o iau. “A., am luat bataie, zice, pot sa vin sa dorm la tine in noaptea asta?”, eu, “Da, sigur ca poti sa vii, da unde esti acum?”, el, “Sunt in salvare, merg la spital.”, imi dau seama ca se complica lucurile, incep sa inteleg ca e mai grav decat mi-am imaginat, simt deja cum mi se formeaza un nod in gat, cum incep sa-mi tremure mainile si sa-mi dispara orice urma a somnului linistit de acum cateva minute. Nu mai stiu ce sa intreb, nu mai stiu ce sa zic, intreb doar, “ma, ce fel de bataie ai luat dracului, de mergi la spital, cat e de grav?”, el raspunde aproape incoerent: “ E grav, A., hai la urgenta sa ma iei acasa.” Si inchide. Si raman asa la ora 2 dimineata, cu o mutra stupida, cu un nod in gat si cu senzatia ciudata ca asta e doar inceputul. Ma dau jos din pat ca teleghidata, nu vad ce-mi iau pe mine, nu ma intereseaza, iubitul meu se trezeste, ma intreaba unde naiba plec la ora aia. Simt o nevoie ciudata sa-l pleznesc in momentul ala, sa-l intreb ce naiba de explicatii mai vrea, sa se culce dracului inapoi si sa ma lase in pace, ca am probleme serioase. Cobor pe scari, bineinteles ca alunec pe o treapta si mai si cad in genunchi. Ajung in fata casei, cer un taxi, in timp ce fumez o tigara, de parca nu am mai fumat de secole. Ii aud vocea aleia: “Taxi kkt, buna seara…”, imi vine sa o blestem la telefon, atat sunt de crizata pe umanitate cand sunt in declin total si cuprinsa de spaima. Bine, rezolvam si comanda, imi vine taxi-ul in 3 minute, urc, si cer la Spitalul …, la Urgenta, cat se poate de repede. Il vad pe sofer cum ma studiaza cu o veritabila pasiune de zoolog, ma vad pe mine in oglinda retrovizioare, da, nici eu nu as avea curajul sa-mi adresez vreo vorba, daca m-as intalni cu mine pe strada, arat infricosator, arat de parca sunt sedata. Din fericire tace, nu ma obliga sa balmajesc cateva silabe in scarba, strazile sunt goale, cuprinse de bezna, ma gandesc cu nervi cati oameni dorm linistiti in paturile lor acum, in timp ce eu ma duc de nebuna prin spitale, si mai rau, nici nu stiu ce voi gasi acolo, m-as inchide acum putin intr-o baie sa plang, sa prind puteri inainte sa ma confrunt cu realitatea care ma asteapta, sunt la mai putin de 2 minute de ea. In fine, ajungem, observ ca afara e racoare, intru la Urgenta, ma napadeste o lumina puternica si un miros insistent de clor, simt bila din gat acum mai mult ca niciodata, fac eforturi extraordinare sa nu vars de frica, de greata de toate senzatiile alea de rau la un loc. “Buna seara”, salut si spun pe cine caut. Asistenta careia ma adresez I se schimba mimica fetei in secunda in care aude numele. “ Of, domnisoara, este grav, dar unde va sunt parintii, D-voastra sunteti majora, de fapt?” Ii raspund in scarba ca sunt majora de prea mult timp deja si ca parintii mei voi hotari eu cand vor fi anuntati, cred ca mai important este acum sa-mi explice cu ce ma confrunt, despre ce e vorba, ce-mi face fratele, ca pana la urma el este the issue, nu varsta mea, nu parintii mei. In timp ce vorbesc imi las privirea in jos si observ ca sunt toata plina de praf pe pantaloni de la cazatura pe scari si ma simt ca o cretina retarda. Asistenta imi indica din priviri un mic separeu, si trage o perdea din aia comunista cu afurisite de patratele verzi. In spatele perdelei, este intins pe un nenorocit de pat de spital, fratele meu. Simt cum ma lasa puterile. Un individ cu mutra dubioasa tocmai il coase la cap, este putin mai intuneric aici, dar observ clar ca la frate-miu nu i se mai vad trasaturile de la cata bataie a luat, este tot umflat, nu I se vad ochii, si are si arcada plina de sange. Exact din acel moment a rasarit in mine sentimentul ca nu mai conteaza nimic altceva decat ca este in viata, nu mai conteaza altceva decat ca a scapat, pentru ca din ce in ce mai mult imi dau seama cat de aproape a fost de moarte. Individul care il cosea pe frate-miu, aflu mai tarziu ca e un tip chiar de treaba, chiar daca nu-l mituiesti, incepe sa-mi explice, cum ca este doctorul de garda si ca l-a tratat pe frate-miu, ca a fost adus cu salvarea, in stare foarte grava de semi-inconstienta si cum ca are o lovitura extraordinara la cap, plus alte plagi destul de urate, si ca este o minune ca este in viata la cat sange a pierdut si ca urmeaza sa mearga la raze, pentru ca exista un mare risc de hemoragie sau leziuni interne, tinand cont de duritatea loviturilor primite. Ma simt muta in momentul ala, parca as zice ceva, dar orice as spune pare inutil si inuman, ma uit la patul de fier, patul de spital pe care sta copilul care este sange din sangele meu si sufera si dintr-o data imi vine sa plec in momentul ala de acolo, sa ies in fata nenorocitului de spital si sa zbier necontenit pentru zece minute. In schimb, nu o fac, incerc sa ma pastrez calma, cred ca frate-miu chiar are nevoie de mine acum calma. Imi trec prin cap sute de imagini cu repeziciune, totul este o invalmaseala, incepe sa ma obsedeze halul in care a fost lovit copilul asta, imi fac niste filme ingrozitoare si cel mai tare ma obsedeaza sunetul pe care mi-l imaginez ca l-a facut capul lui V. in momentul loviturilor, ma obsedeaza violenta si cruzimea asta si simt o durere ascutita in piept, iar imi vine sa vars de revolta.
V. da semne ca incepe sa-si revina, se chinuie sa deschida ochii, se chinuie sa articuleze cateva cuvinte. Cum ma asteptam, incearca sa para ca este bine, dar e mai mult decat evident ca nu este. In momentul in care deschid gura, observ inspaimantata ca ii si lipsesc doi dinti din fata si ma intorc repede cu spatele sa nu mi se citeasca oroarea pe fata. Imediat dupa asta, vin doi brancardieri si il pun pe o targa sa-l duca la raze. Are si un guler din ala tembel alb la gat, care il face sa para si mai distrus decat este. In fine, pleaca si asistenta imi spune sa astept afara, sa stau linistita, ca daca la raze este bine, inseamna ca a scapat. Ies afara, e teribil de rece, observ ca nu am nici macar sosete in picioare cu ocazia asta si am picioarele inghetate. Imi aprind o tigara, o fumez iar pe nerasuflate si asa imi aprind cinci tigari una dupa alta, dar parca nu au nici un efect, ma uit la ceas, este deja aproape 4. Ma gandesc la ai mei, la cum dorm ei acum linistiti, si la cum am sa le stric eu ziua maine dimineata, ma gandesc serios nici sa nu le spun, pana V. nu trece de pragul critic. La cat de tampita sunt, imi imaginez ca e ca in filme, medicul va veni la mine si-mi va spune ca V. a depasit pragul critic, sa nu-mi mai fac nici un fel de problema, ca va fi ok. Si ma tot gandesc la pragul asta critic, in care mi se pare ca am ajuns si eu, ca am tot timpul senzatia ca nu ma pot descurca cu una ca asta, ca niciodata nu fac fata, daca se intampla ceva oamenilor pe care ii iubesc, ca pur si simplu ma termina chestia asta. In fine, multe ganduri mi-au trecut prin cap in momentele alea, si toate erau cuprinse de o asemenea amaraciune, incat imi venea sa ma dau cu capul de peretii aia de gheata. Afara pare ca se lumineaza si simt nevoia sa beau o cafea, imi aprind a enspea tigara si ma tot gandesc sa fac un plan sa fie totul bine, sa gasesc o solutie sa iesim si din asta. Ma striga asistenta, parca nici nu o aud, iar am senzatia ca trupul meu se misca si exista fara mine. Intru iar in spitalul ingrozitor-mirositor. “ E bine, spune, nu avem hemoragie interna, pare a fi ok, a zis domn’ doctor ca-l mai tine aici pana maine dimineata sub observatie si daca nu se intampla nimic, ii da drumul acasa.” Cat de tampita ma crede femeia asta?, ma gandesc, e clar ca nu va pleca in dimineata asta din nici un spital, femeia asta abereaza in draci, abia ma abtin sa nu-I spun cateva, dar sunt prea obosita si tac. Ne baga iar intr-un separeu, vorba vine, un pat imprejmuit de o alta perdea imbecila cu patratele verzi. Si incerc sa-l fac pe frate-miu sa-mi explice ce dracului I s-a intamplat, ca ma gandesc ca trebuie sa existe o explicatie, desi orice mi-ar spune, nu as putea sa inteleg. “A., mai A., m-au confundat cu U., i-am auzit cand ma bateau ca zicea unul “Ma, stai ma, ca asta nu e U….” si alalalt a zis: “Nu conteaza, acuma da-i.”. Iar simt nevoia sa impusc pe cineva in momentul asta. De dupa alta perdea se aude un geamat prelung de femeie, geamat care ma scoate din minti in momentul asta: :” Taci, in p. matii si tu…”, imi sta pe limba sa-I spun, nu, sa-I urlu, am o nevoie nemaipomenita sa ma razbun acum, sa ranesc si eu pe cineva la randul meu, sa inchid cercul. Dar iar nu o fac, sunt prea obosita acum pentru cruciade. V. continua incet, incet sa-mi dea detalii, a luat bataie la doua minute de casa, era in fata unui casino cu baietii. Bine, zic, si baietii ce au facut? “Pai, ce sa faca, zice, s-au speriat ca astia erau vreo cinci si aveau toti pari.” “Inteleg…”, zic, “si tu ce cautai la ora aia afara?”, “Pai, trebuia sa-mi dea M. niste cd-uri, si am iesit si eu putin afara, ca ma plictiseam” zice, si incepe sa se caute prin buzunare, de unde scoate un telefon calcat in picioare si doua carcase de CD, crapate si distruse si pline de sange. Ma uit la ele, si imi vine sa rad isteric, desene animate. Doamne, ce ironie, frate-miu asta e doar un copil, de ce li se intampla lucruri din astea copiilor? De fapt, V. e el tot plin de sange inchegat, are si adidasii albi plini de sange. Da, urata imagine. Un copil de 20 de ani, plin de sange, cu un pansament imens in jurul capului, fara trasaturi, fara dinti si cu cusaturi imense in jurul arcadei. Ii zic sa doarma, ma gandesc ca somnul este binefacator de obicei, ma gandesc ca se va linisti putin, dar nu vrea. Mi se pare ca incepe sa realizeze cu adevarat ce s-a intamplat si se panicheaza, se agita. Incerc sa-l consolez, incerc sa glumesc, dar nu-mi tine. Stiu ca va plange, e de la sine inteles, toti copiii plang. Si dintr-o data I se umplu ochii aia, care abia se vad de lacrimi imense, lacrimi curate, lacrimi amare si printre suspine, nu plange ca a fost la un pas de moarte, ca e plin de lovituri in toate directiile, ca are urme de pari pe spate si pe picioare, plange bineinteles, ca nu mai are dinti in gura. Ma dor lacrimile lui, de parca m-ar lovi pe mine cineva. Tremur de nervi, sunt depasita de situatia asta, si ma simt complet neputincioasa, nu pot sa fac nimic sa se simta mai bine, ma gandesc sa-l las sa planga, si plansul asta e sanatos parca, ajuta sa te descarci, e bun si el la ceva, dar se pare ca nu apuc sa-mi duc gandurile pana la capat, ca lui V. I se face brusc rau si incepe sa verse, distruge complet “rezerva”, stropeste inclusiv perdeaua cu patratele tampite. O, Doamne, nu, punctul critic nu a trecut deloc, raul abia incepe, stiu macar atat, lovituri la cap si voma inseamna ca e grav, strig repede asistenta, vine, face curat, si incearca sa ma consoleze, ca socul loviturilor, ca se intampla, dar de data asta imi spune direct in fata ca nu mai exista nici cea mai mica sansa ca frate-miu sa iasa maine din spital. E deja ora 6 dimineata. Ma gandesc cu amaraciune ca ii mai las pe ai mei sa doarma o ora, o singura ora, dupa care ii sun sa le spun adevarul. Nici nu stiu ce-o sa le spun exact, pentru ca orice le-as spune ii va scoate din minti mai mult ca sigur. V. s-a linistit acum si doarme.
Ies din nou sa fumez o tigara, nici nu simt fumul ce-mi intra si iasa din piept, dar am senzatia ca evadez din realitatea in care sunt, fumand intruna. Vine politia. Doi politisti ma acosteaza si ma pun sa dau declaratii in legatura cu cele intamplate. Incep iar sa ma enervez, si imi tremura mainile de indignare. De unde naiba sa stiu eu ce s-a intamplat? Asta sa-mi spuneti voi, voi sa-mi spuneti de ce fratele meu zace pe un pat de spital la un pas de moarte, voi sa-mi spuneti de ce Salvarea a venit la o ora dupa agresiune, voi sa-mi spuneti de ce mi se intampla toate astea si voi sa rezolvati problema, si sa o rezolvati ACUM. Stiu ca sunt incoerenta si am niste cerinte stupide, dar nu e momentul acum sa dau eu explicatii, nu e momentul sa fiu eu luata la intrebari. In loc sa primesc niste raspunsuri, ma trezesc iar intrebata daca sunt majora. Simt ca innebunesc, e prea mult. Conversatia se incheie la fel cum a si inceput, sec. V. sa se prezinte maine sa depuna plangere la Politie. “Sa depuna plangere la Politie? Incep sa zbier, simt asta, dar trebuie sa ma descarc putin si nu-mi pasa., pentru ce sa depuna plangere, domnule? Ca data viitoare, indivizii aia sa duca treaba pana la capat? De fapt, ce mai conteaza, ati uitat in ce tara traim? Daca vreti, facem pariu in acest moment ca nimeni din Politie nu va face nimic si nu vom afla niciodata ce s-a intamplat, si in plus cum vreti sa vina copilul maine la Politie, cu elicopterul?? Hai sa fim seriosi, acum, nu sunt de acord cu nici un fel de plangere, nu sunt de acord cu nimic. Acum ma scuzati, eu am probleme serioase si trebuie sa ma ocup de ele. O seara buna si multumesc pentru grija pe care ne-o purtati.”, zic si ma intorc si plec crizata. Ma intorc in spital. Ma distruge mirosul asta, miroase a clor, a sange si a oameni bolnavi. Iar o aud pe femeia aia cum geme. De ce nu tace dracului din gura?, ma gandesc, parca geme a moarte si asta nu-I face deloc bine somnului lui V., ma duc la el sa vad ce face si ma ingrozesc, abia respira, incep sa dezvolt o noua obsesie, daca I se va opri respiratia la un moment dat, ce am sa ma fac? Si ma pun in genunchi langa patul ala de fier si stau si-I ascult respiratia, si stau acolo mai bine de-o ora, cred ca am si atipit, ca vad deodata ca e ora 7 jumate deja, am intarziat cu planul de a-I anunta pe ai mei. Ies din nou afara, sun acasa. Se aude un glas vesel, ce stupid, stiu ca in urmatoarele 10 secunde am sa o fac sa planga. Ii spun rapid in propozitii scurte sa termin repede si sa nu trebuiasca sa intru in detalii, ca stiu ca ii vor face doar rau. Bineinteles ca nu-I spun mamei cate de grav e, ii spun sa nu-si faca griji, ca doar arata mai grav decat este. Mama se pierde, cum am anticipat incepe sa planga, mi-l da pe tata caruia ii repet tot si bineinteles incepe sa planga si el. Nu-I suport in momentul asta. Ai mei sunt mai rau ca niste copii. De ce naiba isi permit ei sa planga cand acum e cel mai nepotrivit moment sa faca asta, dracului? Ma anunta ca vin in 10 minute la spital. Vestea nu ma bucura deloc, stiu ca vin sa faca un show de zile mari, cu lacrimi si boceli, care imi vor f. sistemul nervos si mai rau, ma scot din minti oamenii astia slabi, care cedeaza atat de usor. Ma intorc in salon, ma anunta asistenta ca a fost doctorul si l-a vazut si a hotarat sa-l interneze in spital pentru alte investigatii. Da, zic, ma asteptam la asta. Asistenta imi zice sa merg la acte sa completez formularele de internare in spital. “Cine are acum chef de stupiditati din astea, e chiar necesar?” “Da, e foarte necesar, mergeti repede, pana nu se aglomereaza,” imi inchide ea gura. Bine, merg si la acte, completez aberatii pe acolo, cand ma intorc V. nu mai e in pat. Iar ma loveste senzatia de voma, ma concentrez teribil sa ma tin pe picioare. Asistenta ma anunta ca a fost dus sus la neuro-chirurgie pentru internare, e sus la etajul 6 zice ea, sa nu luati liftul, sa urcati scarile, ca liftul e doar pentru d-nii profesori doctori. Cuvantul neuro-chirurgie suna in momentul asta ca o chestie extraterestra in mintea mea si imi vine si sa rad la un moment dat. Auzi, dom’le, sa urc scarile, I love Romania, Romania is my fucking beautiful country, auzi tu, sa urc 6 etaje dupa noaptea pe care am avut-o. Abia ma stapanesc sa nu incep sa rad. Ok, plec si urc sus, ma bag bineinteles in liftul sfant al d-nilor profesori doctori si imi pregatesc mutra de “Daca imi spui ceva, te omor.” Cred ca tine foarte bine mutra asta a mea, ca nimeni nu-mi spune absolut nimic.
Ajung la etajul 6, e agitatie mare observ, il vad pe V., sta pe coridor intr-un scaun din ala absurd cu rotile. Iar ma izbeste in fata gandul ce aproape am fost sa-l pierd si ce bine ca a scapat. Il intreb ce naiba face pe coridor, de nebun. “Trebuie sa asteptam sa se elibereze un pat, nu e loc, au spus”, zice. ”Nu e loc? Cum naiba nu e loc? Ce dracu de spital e asta? Trebuie acuma sa asteptam sa moara vreunul sa primesti si tu un pat in spitalul asta??!” Oamenii pe coridor isi intrerup discutiile si incep sa ma priveasca cu dezaprobare, de parca un salbatic le-a invadat teritoriul. “A., te rog, taci, zice V., se uita oamenii la noi.”
“Sa se uite la dracu in praznic, ca nu dau doi bani pe ei, ma f.”, imi vine replica rapid, da o regret in secunda in care am spus-o. V. are nevoie de mine calma, si eu incep sa izbucnesc, nu sunt asa violenta decat atunci cand imi pierd controlul. Ma calmez. Si stam asa jumatate de ora, incerc sa interpelez o asistenta, da imi inchide gura rapid, incerc sa acostez un doctor, nici nu se uita la mine. Da, repet in gand, I love Romania, Fuck Romania, such a beautiful country! Pun mana pe telefon si imi consult agenda. Am cel putin 30 de doctori in agenda. Cu ocazia asta imi aduc aminte ca trebuia sa fiu la job in momentul ala si imi sun si sefa sa-I spun ca intarzii pe timp nelimitat, trec la doctori. “Buna dimineata, sunt…, am o problema…”, vorbesc asa cu vreo 3 persoane. Nu trec 10 minute, si asistenta care mai inainte ma repezise, vine impreuna cu o alta care ii cara caruciorul lui V., si ma intreaba politicos: “Buna dimineata, D-voastra sunteti….?”. “Da, eu sunt.”, “va rog sa ma urmati. Si ne duce intr-un salon, ne da un pat, ne anunta ca aici va sta V. in perioada in care va sta in spital. “Imediat vin si d-nii doctori de la neuro-chirurgie…”, mai spune ea si asta ma relaxeaza teribil in momentul asta, ma face sa ma simt si sa-l simt si pe V. intr-o siguranta de nedescris, simt ca depasim pragul critic. E prima data cand ma simt bine pe ziua de azi.
Nu trec cinci minute si vine si echipa de neuro-chirurgie. Da, o gramada de oameni misuna in jurul patului lui V., nu mai suntem doi proscrisi pierduti pe coridoarele spitalului, incerc sa le citesc fetele acestor doctori, sa stiu la ce sa ma astept. Isi dau toti cu parerea, aud des expresia “noroc orb” in discutiile lor. Termina si ma anunta, ca e grav intradevar, ii vor face o tomografie sa vada daca nu are leziuni la cap, dar ca nu trebuie sa-mi fac griji, va fi bine. Totul va fi bine. Parca sunt intr-un film, parca sunt picata de pe luna, sunt tare confuza, parca nici nu-I aud. Intr-un final pleaca si asistenta imi vine cu o reteta sa ma duc sa cumpar medicamente si betadina, ca nu exista asa ceva in spital. Ok, plec repede la farmacie. V. arata destul de linistit, nu-mi fac griji acum decat ca va plange si eu nu voi fi langa el sa-l consolez, ca altceva oricum nu pot sa fac. Cobor in fata spitalului, ajung si ai mei. Exact cum imi imaginam, se dau jos din taxi si incep sa boceasca, fuck, ma gandesc, cu ce am gresit pe lumea asta? Acuma ii mai am si pe ei pe cap, ca nu era suficient, dracului. Bine, vorbesc cu ei, incerc sa-I calmez, fumam o tigara, le explic ca trebuie sa iau nenorocitele de medicamente si ca V. este oricum la tomograf, nu-l pot vedea acum. Ma duc la farmacie, cumpar tot ce e pe lista, ma intorc si urcam sus la etajul 6, bineinteles ii bag si pe ai mei in liftul-minune al d-nilor profesori doctori. Ajungem sus si trebuie sa stam pe coridor ca niste oi pierdute, ca e ora de vizita a doctorilor, vizitatorii nu au ce cauta prin saloane acum. Ai mei se calmeaza temporar, dar izbucnesc in momentul in care o asistenta il aduce prin fata lor pe V. de la tomografie. Da, se formeaza scenariul unei telenovele deja, simt ca ma astup si stiu ca ai mei trebuie trimisi acasa cu proxima ocazie, trebuie eliminati ca fac mai mult rau decat bine. Moment in care incep campania de trimitere acasa, ca ma ocup eu de tot. Functioneaza perfect, ca mama are stari de lesin si vrea sa-I gateasca supa copilului, iar la tata i-a crescut tensiunea prea tare deja si se hotarasc sa plece momentan. Cobor jos cu ei, stam in fata spitalului si mai fumam o tigara, abia astept sa plece, si nu simt nici o mustrare de constiinta pe tema asta, ba chiar ma si enerveaza cat de slabi sunt si distrusi, ma fac sa ma simt singura pe lume astia doi cu bocitul lor. Intr-un final si pleaca si raman singura, din nou. Urc inapoi sus la etajul 6, de data asta sunt admonestata serios in lift, cu ce tupeu merg eu cu liftul, ca asta e liftul profesorilor-doctori, mi se spune, si pe deasupra mai sunt si doar o fetiscana, de ce nu fac miscare?! Zambesc ingaduitor, si ingenuu, in gand imi trec cele mai strasnice injuraturi posibile, dar tac, sunt mult mai calma, si totusi nu schitez nici un gest de a ma pune sa urc scarile, ceea ce ii face pe d-nii profesori sa ma lase in treaba mea. Cand ajung sus, ma apuca starile de lesin si pe mine, ca in jurul lui V. s-a strans iar echipa de medici si sunt foarte agitati toti. V. pare a fi foarte obosit, isi tine ochii inchisi si nici nu incearca sa se miste. Aflu cu ocazia asta, ca V. a facut niste crize convulsive si a intrat in stare de soc traumatic. Ce dracu e aia, intreb? Mi se explica cum ca tomografia a iesit bine, nu exista MOMENTAN contuzii craniene sau cheaguri de sange, dar crizele astea sunt totusi suspecte si va fi tinut in continuare sub observatie, sa nu-mi fac griji, dar sa ma duc repede la farmacie sa mai iau o tura de medicamente, printre care si fenobarbital. God damn it, situatia pare iar grava si ma apuca iar toti dracii. Aproape zbor pana la farmacie, cumpar tot ce trebuie, vin inapoi, mi se pare deja ca fac drumul asta spital-etajul 6 de ani de zile. V. doarme, l-au sedat, zice o asistenta, sa plec acasa sa dorm putin ca sunt cam palida si sa ma reintorc mai pe dupa-masa. Stiu oricum ca trebuie sa plec, trebuie sa ajung la job, asa ca ma conformez, ma mai uit o data la V., si plec cu inima stransa si cu gandul zburand aiurea la crize convulsive.
E ora 12 deja, ajung la job. Proasta miscare. Toata lumea vine sa ma intrebe ce s-a intamplat, toata lumea vine sa ma consoleze, sa ma stranga in brate. God, I hate this part. Mai bine mergeam o fuga pana acasa sa ma linistesc singura zece minute, ma scoate din minti sa ma tot streseze toti oamenii astia. Nici ei nu-mi fac nici un bine, si nu, nu ma ajuta cu nimic consolarile lor. Dar in momentul ala, cred ca am fost atat de depasita de tot ce mi se intamplase in ultimele ore, incat ma pun la un moment dat pe un scaun, imi pun incet capul in palme pe masa si incep sa plang in hohote. Se face o liniste totala. Ca in filmele cu tampiti. Toata lumea stransa la consolare sta acum socata si se uita la mine cum bocesc, nimeni nu mai scoate nici un sunet. Ma gandesc in tot timpul asta ca e bine, am rezistat foarte bine in spitalul ala, nu am cedat nici o clipa, mi-am castigat dreptul asta de a plange acum cand V. nu ma vede sau mai rau, nu ma vad ai mei, sa inceapa sa boceasca si ei, mai tare bineinteles.
Dupa ce am terminat cu plansul, am trecut la munca, pentru ca de fapt de-aia venisem.
………………………………………………………………………………………………

EPILOG:

V. a mai stat in spital 10 zile, crizele convulsive nu au mai reaparut, in perioada in care a stat la spital am mituit absolut fiecare angajat cu care am intrat in contact, inclusiv pe portar, plangerea la politie nu a mai fost depusa niciodata, agresorii nu au fost descoperiti, acum este bine, a trebuit sa renunte la sportul de performanta pe care l-a practicat din copilarie si nu mai are voie sa depuna efort de nici un fel, dar va exista intotdeauna riscul sa-I revina complicatiile in urma multelor lovituri la cap, motiv pentru care merge periodic la tomograf si RMN.
Din punctul meu de vedere, nu am mai fost niciodata normala dupa povestea asta. Am dezvoltat tot felul de fixuri de over-protection si oriunde ar fi, ma intreb tot timpul daca este in siguranta si cateodata am cosmaruri ca-mi suna telefonul noaptea si o iau de la capat.
A facut imprumut in banca sa-si puna dintii si plateste si acum rate la ei, si acum va trebui sa si-i refaca anul acesta, pentru ca din cauza socului loviturilor cu parul, I s-au mai dizolvat in timp si alte radacini dentare si au mai cazut inca alti doi dinti, motiv pentru care, lucrarea ce a avut-o pana acum nu mai tine si isi lipeste dintii in fiecare dimineata cu lipici de proteze. Are 22 de ani acum.
La un an dupa internarea in spital, a fost somat sa-si plateasca spitalizarea in valoare de
10 milioane lei vechi, deoarece Casa de Asigurari si Sanatate nu deconteaza spitalizarea in cazul agresiunilor. Se presupune ca agresorii ar trebui sa plateasca, dar cum in 90 % din cazuri agresorii nu sunt prinsi, s-au cautat alti fraieri, astfel incat agresatul este obligat sa-si plateasca singur spitalizarea. E bine de stiut, pentru ca, daca ma duc acum in parc si imi baga unul cutitul in spate, am sa ma duc la spital cu cutitul in spate si am sa spun ca m-am taiat facand salata… Cum spuneam, I love Romania…