Bineinteles ca nu sunt educatoarea perfecta si am facut si eu greseli. Desi sunt precauta si am grija sa nu ranesc niciodata sentimentele micutilor mei parteneri, nu reusesc intotdeauna.
Totusi a fost un episod care m-a suparat foarte tare.
Cand copiii mei au chef de glume si prea multa prosteala exista un moment in care nervii mei cedeaza si ii pedepsesc. Pedeapsa este una simpla. Copilul neastamparat este trimis afara pe coridor pentru zece minute in ideea sa se linisteasca. Dar intr-o zi lucrurile au decurs altfel. Aveam in grupa un copil de familie “foarte buna”. La o gradinita particulara cam toti sunt de“familie buna“ pentru ca un om normal nu-si permite sa-si tina copilul la gradinita pe suma de sapte milioane. Ei bine, acest copil era de putina vreme la mine in grupa, avea in jur de cinci ani si bineinteles ca era neastamparat ca orice copil de varsta lui. Facem lectii. El se prosteste si se prosteste, eu il rog sa inceteze, el nimic, danseaza pe scaun, gesticuleaza, rade. Eu insist din nou, incepand sa ma irit vizibil. El nimic. Il rog politicos sa iasa afara din clasa, se supune. Afara pe coridor sta pe un scaun, nu scoate un sunet, pare ca se caieste. Eu, inca suparata pe el, continui lectiile si nu ma mai preocup de el. Trec cinci minute, sunt chemata jos la telefon. Ies din clasa. Baietelul pedepsit ma priveste cu ochii mari si da semne ca ar vrea sa-mi spuna ceva. Ii retez din start orice intentie de a vorbi cu mine si ii spun rece: “ Te rog sa nu vorbesti cu mine, pentru ca sunt foarte suparata pe tine!” Cobor la telefon, stau trei minute, ma intorc. Cand ajung sus dezastru. Baietelul meu pedepsit a facut pisu pe el. Este tot ud pe pantaloni, a udat scaunul si mocheta. Il intreb ce I s-a intamplat uitand de toata supararea. Raspunde mirat ca el a vrut sa-mi spuna ca vrea la toaleta dar daca eu i-am zis sa nu vorbeasca cu mine, nu a apucat sa-mi ceara voie si nu a vrut sa mearga fara permisiune. Toaleta era la trei pasi de el. Brusc ma cuprinde o tristete apasatoare si incep sa inteleg ce greseala am putut sa fac. Il duc la baie, il schimb, incerc sa ma comport normal si totusi sunt atat de necajita ca un copil a facut pisu pe el din cauza mea, incat imi vine sa plang. La pranz vin parintii lui dupa el. Sunt pregatita pentru reprosuri, ma simt teribil de vinovata, nu ca mi-ar fi teama in vreun fel de parintii lui, milionari in euro, cat imi pare rau ca nu l-am ascultat pe copil atunci cand a trebuit sa o fac. Ii explic mamei episodul nefericit. Mama ma priveste, ma asculta pana la capat. In timp ce vorbesc sunt convinsa ca aceasta femeie ma considera nebuna si rea. La sfarsitul monologului subliniez ca eu sunt genul de persoana care vrea ca totul sa fie perfect in ceea ce-i priveste pe copiii de care am grija. Cand termin de povestit, raman stana de piatra in fata ei asteptand sa inceapa show-ul. Dar surpriza, nu numai ca nu incepe sa-mi reproseze nimic, dar si zambeste ingaduitor in timp ce-mi explica senin cum ca niciodata nu poate fi totul perfect si ca sunt prea exigenta cu mine insami, plus ca din punctul ei de vedere acesta a fost un accident stupid si ca nimeni nu este vinovat. Si atat. Discutia a luat sfarsit. Constat cu stupoare ca exista oameni normali lipsiti de snobisme printre cei foarte bogati.
Totusi, de-atunci am ramas cu un gust amar, si de cate ori un copil vrea sa-mi spuna ceva, indiferent daca sunt suparata pe el in acel moment sau nu, ma opresc si il ascult.
Sunt educatoare de patru ani. Am acum copii pe care i-am crescut practic de la doi ani. Nu pot sa-ti spun ce satisfactii iti aduce aceasta meserie. Nu pot sa-ti spun cata iubire neconditionata primesc. Nu pot sa-ti spun cum imi zambesc copiii mei si cum se uita in ochii mei. Stiu ca sunt un model pentru ei si ca absolut tot ceea ce fac eu, ei considera a fi corect si fac si ei. Stiu ca ma imita in gesturi, ca isi trec mana prin par ca mine si ca isi insusesc toate ticurile mele verbale. Stiu ca fac orice pentru a ma impresiona si stiu ca nu-i doare nici o pedeapsa asa cum ii dor cuvintele mele atunci cand ma supara.
Am investit in acest job doar sentimente. Am invatat for free ce inseamna sa fi mama, pentru ca in prima mea zi de lucru habar n-aveam cum trebuie sa ma comport cu un copil. Am fost si nervoasa, m-au si scos din sarite, am si plans din cauza stresului, mi-a fost si foarte greu in multe momente. Si atunci cand mi-era mai greu aplicam la posturi pe internet, si cand ma sunau nu ma lasa inima sa merg la nici un interviu si raspunsul era invariabil acelasi: “Va multumesc ca m-ati sunat, dar momentan mi-am luat un angajament si nu pot pleca.”
Stiu foarte bine ca este posibil ca intr-o buna dimineata sa ma trezesc si sa nu mai vreau sa fac acest lucru. Asa sunt eu, imprevizibila si am mai spus ca nu cred ca exista nimic pe lumea asta definitiv.
Este pacat ca foarte multi oameni nu apreciaza munca noastra, a pedagogilor. Si observ foarte bine acest lucru in sistemul particular in care lucrez eu. Observ cum vin mamicile cu pretentii high-class, cu faze foarte de cacat, la propriu ( o mamica i-a adus unei colege borcanelul sa-l urmareasca pe fiu-su cand face “poo” si sa-i recolteze pentru analize ca ea nu are timp de asa ceva). Observ snobismul si “dinu-paturismul”. Mi-am format ochiul in acest sens.
Si fac absolut orice cand este vorba despre binele copiilor mei- ii hranesc, ii imbrac, ii dezbrac, ii adorm, incerc sa le modelez sufletul si caracterul cum pot eu mai bine si ii sterg si la fund si nu mi-e rusine. Dar de aici si pana sa accept ca cineva crede ca la mine in Cartea De Munca sunt incadrata pe postul de SCLAVA ISAURA, este foarte mult si nu voi accepta niciodata.
Ma mai enerveaza si oamenii aceia care nu inteleg de ce am ales sa lucrez pe un post sub nivelul meu intelectual si care ma privesc oarecum cu mila atunci cand intreaba: “Dar nu ai de gand sa ramai aici, nu? Este doar un job temporar pana iti gasesti ceva mai bun, nu???”
Si cel mai mult ma enerveaza oamenii aceia care cred ca sunt in povestea Alba-ca-Zapada, inconjurata de pitici si ca totul este feeric. Nu, draga, nu este asa. Nu traiesc intr-o poveste si muncesc enorm de mult in fiecare zi. Eu nu imi pot permite sa imi bat joc de munca mea cand la mijloc sunt niste suflete nevinovate de copii. Eu nu-mi pot permite sa n-am chef sa dau apa unui copil, doar pentru ca azi noapte m-am culcat la doua si sunt obosita. Eu nu-mi pot permite sa-mi aduc frustrarile cu mine la lucru si sa ma descarc pe un copil nevinovat.
Plus ca eu nu lucrez pe un program de 4 ore, ci de 10 in fiecare zi; eu nu am trei luni de vacanta, ci una singura si pe langa toate astea am lucrat de 1 Mai si de 1 Decembrie si la orice alta sarbatoare aducatoare de zile libere “for others”. Dar nu ma plang…
Asa-i ca nu mai pare asa de usor?
Categorisit la IMI PLAC COPIII
Am stiut de mica ce meserie voi avea. Nu a incaput nici o indoiala. Si nu incape nici acum. Ceea ce ma doare este sistemul stupid cu ochelari de cal la ochi in care trebuie sa lucrez, dar despre sistem altadata. Sunt EDUCATOARE. Sunt educatoare de patru ani, dar mi se pare ca fac acest lucru din totdeauna. Nu pot sa-ti spun ce inseamna sa lucrezi cu copiii, daca nu ai facut acest lucru niciodata. Nu pot sa-ti spun ce satisfactii imense ai si totodata ce uriasa responsabilitate. Practic, in orice moment unuia dintre cei 15 copii ai mei, am uitat sa mentionez ca lucrez in sistemul particular, i se poate intampla absolut orice. Copiii sunt imprevizibili si au intotdeauna cele mai nastrusnice idei. Orice ti-ai imaginat vreodata ca nu poate face vreun copil, eu iti spun acum ca poate. Accidente mici am avut destule, dar spaime mari am avut o gramada. Cel mai ingrozitor moment a fost cand un baietel de 5 ani s-a gandit sa-si bage in gura, la ora de activitati practice un fel de sarmulita de rafie, subtire de tot. Faceam lalele… 
. Bineinteles ca in secunda urmatoare sarmulita aceea a alunecat mai in jos pe gat iar el nu a mai putut sa respire aproape de loc. Poate ca daca as fi stiut ce a inghitit as fi reactionat mult mai calm si as fi rezolvat situatia mai repede, dar eu nu stiam in acel moment ce a inghitit copilul, pe care atunci cand l-am vazut ca plange, aproape fara sa respire, tuseste innecandu-se, mi-am dat seama ca a inghitit ceva, ca e rau si privind capsatorul de pe masa, in timp ce alergam cu el la baie, ma rugam un singur lucru: “Doamne da-i sa nu fi inghitit o capsa, ca ne-a luat naiba pe amandoi!”. E foarte greu in momente de genul acesta sa-ti pastrezi calmul, si sa te gandesti in primul rand la viata copilului, iar mai apoi la viata pe care ti-o vei petrece in inchisoare, daca se intampla ceva, iar si mai greu este sa pui mana pe telefon si sa-l suni pe tatal copilului, si sa-i spui ca fiul lui nu respira, deoarece a inghitit ceva, Dumnezeu stie ce. Dar pentru ca tatal copilului este medic, acest lucru a fost primul pe care l-am facut, l-am sunat si i-am spus adevarul. In secundele urmatoare problema s-a rezolvat rapid, altcineva, nu eu, pentru ca eu sunt in general o mare fricoasa, a bagat cu putere mana in gurita baietelului si a scos sarmulita buclucasa din gat. In general, evit sa sun parintii copiilor in timpul prgramului de gradi’ pentru ca stiu, ca fie si pentru o clipa vor trece prin momente groaznice, gandindu-se daca s-a intamplat ceva cu copilul lor. Daca ai copii, am sa-ti spun acum ceva ce poate ti se va parea inspaimantator, dar este purul adevar: in orice moment se poate intampla orice copilului tau la gradinita, sa nu iti imaginezi ca daca este la gradinita este in perfecta siguranta. Noi, educatoarele, suntem si noi oameni, privim si noi in directia opusa, chiar daca si pentru cateva secunde…Daca s-ar fi intamplat ceva cu baietelul meu cu sarmulita blestemata, as fi fost eu vinovata pentru tot restul vietii mele, si pentru ce motiv, cum ca nu am anticipat ca unui copil ii poate trece prin cap sa inghita sarma? Grea meserie, nu?
